Am postat aici cateva din poeziile ce se gasesc in primul meu volum publicat... E o carte buna, o recomand cu caldura, tuturor celor care inca mai citesc, inca mai lupta pentru lectura!
* Puteti achizitiona cartea trimitand comanda pe adresa mea de mail: ciprian_che@yahoo.com
iata cateva poezii din Capitolul I, intitulat "Pagini pentru tine" :
Mi-a fost de-ajuns să te privesc atent…
eram statuie-naltă de ciment,
treceai pe lângă mine zi de zi,
Cu ochii-n jos, pe drumurile gri.
ţi-aş fi sărit în cale să te-aştept,
Dar nu puteam, căci m-au turnat prea drept,
te-ndepărtai, mi-aş fi dorit să ţip
şi să mă nărui tot, să fiu nisip.
şi nu speram decât să calci mai rar…
şi-aşa mergând să mă priveşti măcar,
Dar tu treceai aşa cum treci mereu,
nu-nţelegeai nimic din statul meu.
nu mă vedeai, nici nu ştiai ce sunt
şi uneori credeam că te-nspăimânt,
şi mă rugam, aşa bătut în cuie,
să fiu eu om sau să fii tu statuie.
priveşte-mă puţin până să pleci,
să vezi atâtea vise peste care treci,
Căci se va prăbuşi tot cerul peste noi,
muri-vom înecaţi cu stele amândoi.
te-am căutat atât... erai aici,
mă tot pierdeam în ochii tăi cei mici,
Aveam să-ţi spun atâtea, n-aveam glas.
am să visez mereu c-ai mai rămas...
am să cutez mereu să te ajung,
şi ştiu că drumul tău va fi cel lung,
vei fi mereu cu fruntea-n soare să colinzi,
nu vei întinde nicio mână să mă prinzi.
dar sta-voi lângă tine ne-ntrerupt,
să-ţi fiu şi umbră şi-adăpost şi scut,
ţi-oi construi castel cu turnuri ca-n poveşti...
Te-oi îndura-ntr-o zi să mă primeşti.
Au vrut să ne dărâme, n-au putut…
Căci ne credeau statui cu suflete de lut,
că suntem slabi şi fără sprijin şi-om cădea
şi că ne-om risipi suflarea pe podea.
Încă ne mai privesc cu teamă şi cu jind,
ne văd armurile făloase strălucind
şi se tot roagă şi se-nchină pe la zei,
din fiare ne-mblânzite să ne facă miei.
dar stăm tot drepţi şi încă n-am căzut,
oricât de-nverşunate vânturi ne-au bătut,
sfidăm mulţimi dezlănţuite ce ne-mping,
răzbite ploi de stele-abia ne-ating.
Au adunat savanţi şi cărturari puhoi,
să rupă magnetismul ăsta dintre noi,
dar au îngenuncheat după o vreme şi s-au plâns
că nodul ce ne leagă…e prea strâns!
Înverşunate paralele se ating…
s-au inversat magnetic polii, se resping,
acelaşi foc de Phoenix renăscut
s-a transformat în zero absolut.
A fost furtună după ce-ai plecat,
Imense mări de plumb s-au revărsat,
s-a dărâmat tot ce clădisem pentru noi,
nu s-a mai împărţit nimic exact, la doi.
Pe unde calc învălui în prăpăd,
Se minunează orbii când mă văd,
s-au adâncit toţi munţii pe sub noi,
s-au înecat deşerturile-n ploi…
Ating toţi infinitul de atunci,
se-nchină Dumnezeu la noi, să-i dăm porunci,
Am strâns tot răul lângă mine oşti…
să nu te-ntorci, n-ai să mă mai cunoşti.
Când am căzut atunci m-ai prins,
intrasem pe-un geam, jumătate deschis.
Respirasem un cer prea lichid şi prea tare,
mă-mbătasem cu cer, mă-mbătasem cu soare.
N-am mai putut zbura, eram prea greu,
aveam sufletul plin de tine mereu.
Îmi udasem penele cu lacrimi şi ploi,
aveam mintea prea plină de noi.
Aveai tot cerul la tine în geam
şi tot soarele-n ochi. Te priveam
şi-mi încurcasem aripile într-un nor;
n-am mai zburat... n-am mai ştiut să zbor.
Şi am căzut şi-atunci m-ai prins.
Mai bine geamul ar fi fost închis,
căci mi-au crescut în loc de aripi... mâini
şi-n loc de oameni am găsit stăpâni...
şi n-ai mai fost aşa cum te vedeam...
Şi s-a-nnorat şi cerul de pe geam,
nu m-ai iubit când m-ai văzut răpus
şi soarele din ochi ţi-a cam apus.
(semn de carte)
Mă gândesc că sunt frunză în vânt…
Că tot caut un loc liniştit pe pământ,
Să pot să m-aşez obosită şi moartă,
Bătută de vânturi, bătută de soartă.
Dar unde să cad, căci pământul e plin
De-atâtea surate cruţate de chin,
Sunt moarte şi fără luciri de smarald,
Sunt toate covor, ţin pământului cald.
Şi să mă şuiere vântul la tine în cale,
Sau să mă poarte printre ferestrele tale,
Din infinitul de frunze căzute şi moarte
Doar eu să rămân la tine-ntr-o carte.
Mă gândesc că sunt frunză de măr…
Şi că vântul mă poartă la tine în păr,
Departe mi-e pomul şi eu sunt departe,
La tine în păr… sau la tine în carte.
Unde eşti tu, acolo sunt şi eu,
se sparg cu zgomot relele de pieptul meu,
mă ştiu prin parcuri pomii toţi, copilă
şi-mi plâng cu frunze galbene, de milă.
Se tânguie toţi cititorii şi acum,
căci te urmez de-atât amar de drum,
nu-i loc de-al tău în care eu n-am fost,
îmi ştiu cărările povestea pe de rost.
Vor trece ani de-a rândul peste noi,
ţi-oi apăra şi gând şi vise şi nevoi,
nu m-oi clinti de lângă tine niciodat`,
căci eşti prea mult şi prea frumos de apărat.
Nu te mai caut, te-am pierdut demult…
Oi trage noaptea peste tine să te uit,
Tot ce-a fost vis şi zâmbet s-a cam şters,
Şi toate scrierile vers cu vers.
Te-oi pune-ntr-un sertar de-acum,
Şi peste dor şi amintiri oi da cu fum,
Te-oi încuia, să nu mai ieşi nicicând,
mi-oi pune lacăt şi zăvor la gând.
Şi-am să te-astup cu gânduri şi uitări,
Te-oi arunca-ntr-o sticlă, să pluteşti pe mări,
Şi să te poarte-n zare vânturi şi potop
Şi-oi pune lacăt şi zăvor la dop.
şi de-ai să ieşi, atunci va fi târziu,
Nu va mai fi nimic pe-aici, va fi pustiu
Te voi privi din ceruri, din castel
şi-oi pune iarăşi lacăt, şi zăvor la fel.
...cateva din Capitolul II, intitulat "Alte pagini" :
m-aşteaptă sus pe dealuri vestitorii,
iar ceasul bate surd a despărţire,
S-au cam grăbit, ce-i drept, să-mi dea de ştire
şi vom pleca-nainte să dea zorii.
Mă voi grăbi şi eu cu ei odată,
de fel nu-mi place aşteptat să fiu,
Vă las o carte pentru mai târziu,
Din negura tristeţii să vă scoată.
Să n-o deschideţi până n-oi fi dus!
mă veţi iubi mai mult şi, mai cu seamă,
m-aşteaptă Dumnezeu la El, mă cheamă şi-mi face semn cu mâna spre apus…
vă voi trimite vorbă de-am să pot,
să ştiţi că am ajuns, şi că mi-e bine,
iar peste ani, să v-amintiţi de mine
Din negura tristeţii să vă scot.
A scos-o o rază din negura rece,
Sub cerul pictat, poate prea timpuriu;
a fost la-nceput doar un mugur din zece,
o sută, o mie sau câţi nici nu ştiu.
apoi o trezea răsăritul de soare,
Lăsând-o să zburde voioasă în vânt.
şi cântec de leagăn a serii răcoare,
Cu lună şi stele să-i fie descânt.
Acum e o frunză-ntr-o sută de mii,
în lună de vară, luceşte - smarald,
iar foşnetu-i blând printre voci de copii
E cântec de oameni, e-un mit şi e cald.
Iar mărul ce-o ţine în mijloc de lume
e loc de odihnă, de cuget, de plâns,
iar greul de-l duce nu-s poamele bune,
Sunt anii de viaţă pe care i-a strâns.
Dar iată că vine şi toamna-ntr-o zi,
şi parcul din juru-i e tot mai pustiu.
E galbenă frunza, ii e dor de copii,
şi mărul e galben şi trist. E târziu...
Iar vântul o smulge şi-o suflă şi-o ia,
Uscată, se pierde în vuietul greu,
şi plâng. Frunza asta e inima mea,
Iar mărul, de fapt, nu e măr ci sunt eu!
E zi de Paşti, iar cimitirul
Miroase tot a lumânări,
Bocit e astăzi tot martirul
Şi stăruiesc coroanele de flori.
Cerul e greu şi nu e soare,
Aud chemări, mormintele mă vor ;
Tot croncănitul corbilor mă doare,
Şi toate crucile mă dor.
Mă doare capul de atâta jale,
Mă dor potecile de oameni pline,
Văd peste tot doar ceară şi petale,
Iar morţii parcă-s îngropaţi în mine.
Bătrânul rege se-aştepta să moară,
învins de bătrâneţi şi de povară,
atâţia ani de luptă şi de plâns,
l-au prins din urmă şi i-au cam ajuns.
Trimise vorbă după fiul cel mai mic,
de-aproape-un an nu mai ştia de el nimic,
plecase să colinde singur prin regat,
şi nu s-a mai întors vreodată la palat.
Vroia să-l lase rege după moarte,
căci îl ştia mai dârz, mai omenos şi mai cu carte,
era mai blând şi mai frumos ca ceilalţi doi,
care-au murit acum o vreme, la război.
Dar s-a întors trimisul obosit…
“Feciorul tău, stăpâne, nu e de găsit,
mi-au spus pescarii-n port că l-au văzut,
privind în zări pe mare, abătut.
Spunea că vrea să-noate către larg,
nu-i trebuiau nici ancore, nici pânze, nici catarg,
şi l-au strigat cât l-au putut vedea,
dar el, stăpâne, nu mai auzea.
s-a dezbrăcat de zale şi s-a dus…
parcă era vrăjit, aşa mi-au spus,
spunea de-o fată care l-a chemat,
în larg, să-i fie mării împărat.
Şi nu l-a mai văzut nici chip, de-atunci.
te-aştept, măria ta, cu noi porunci,
să pregătim corabia cea mai aleasă
şi-am să-ţi aduc feciorul înapoi acasă.’’
“Lăsaţi corabia, distinse căpitan,
feciorul meu n-a mai venit de-un an,
şi, de e viu, pesemne că-i e bine,
căci altfel s-ar fi-ntors demult la mine.
Aşa i-a fost ursit feciorului, demult,
de când soţia mea, regina, l-a născut,
c-are să plece dup-o fată peste zări,
să fie împărat de-a pururi peste mări.
Zadarnic mii de vraci am arvunit,
să-i spună, să-l înveţe negreşit,
că fetele din mare-s blestemate,
şi marea toată-i plină de păcate.
Şi-acuma odihnească-se în pace…
la mii de leghe pe sub ape zace,
răpus de mare şi de-a ei fecioară.
Să pregătiţi ceremonia funerară!
Aşa mi-a fost ursit s-ajung,
iar anul ăsta a fost cel mai lung,
vă las acum pe toţi, mă duc să mor,
n-am niciun fiu, să-l las moştenitor.
Rămâi tu, căpitane-n locul meu,
să fii cu seamă, chiar de ţi-o fi greu,
şi, sper să fii mai fericit ca mine,
să poţi să-ţi laşi feciorul rege după tine!”
Uitat voi fi şi se va stinge focul
ce-n mine numai tu ştiai s-aprinzi,
voi lua o foaie-n stânga şi în dreapta tocul
şi voi cădea şi n-ai să mă mai prinzi.
O să-ţi lipsească toată feeria
şi toată poezia nopţilor prea lungi,
aşa cum toţi bătrânii-şi plâng copilăria,
aşa şi tu, iubita mea, ai să mă plângi.
Şi-ai să mă chemi şi-ai să mă cauţi cât e zarea,
şi universul tot îţi va părea pustiu,
aşa târzie cum ţi-a fost chemarea,
aşa şi pentru noi, iubita mea, va fi târziu…
(din carnetul de serviciu)
E gata anul, a trecut…
şi-s frânte toate gratiile ce m-au ţinut,
las oastea-n spate şi toţi camarazii-n rând,
şi, iaca, vin acasă, tată, alergând.
Să chemi vecinii toţi şi să pui masă,
să ştie că s-a-ntors feciorul tău acasă,
şi pune-i să ciocnească vin din cel trecut
şi spune-le ce fericit şi mândru te-am făcut.
Le spune că-s bărbat acum, şi că sunt bine,
c-or să boteze strada noastră după mine,
că-s dus cu mândra-n lume şi că-s fericit,
dar nu le spune, tată, c-am murit…
..si din Capitolul III, intitulat ''Pagini Vesele'' :
Călătoresc cu trenul, asta mi-i menirea,
cu claxonat prin gări şi zdrăngănit la curbe,
Şi-mi creşte net şi calculat uimirea,
din haltă-n haltă şi din urbe-n urbe.
Mereu te-ncearcă un miros prea tare,
cu care nasul tău nu face alianţă,
de la w.c. sau de la oameni care
au cam acţionat săpunul în instanţă…
pe toţi pereţii-au scris povestioare,
“Gigel plus Leana” şi-alte dobitoace,
mai nou, “Fumatul interzis” pe coridoare,
doar ca să aibe alţii ce să-ncalce.
cât despre canapea, e dezumflată
Şi-acelaşi controlor ce face pe deşteptul,
care, aproape-i gata să te bată,
dacă, în loc de şpagă, tu-i întinzi biletul.
Bătrânul tren s-a preschimbat în piaţă,
Toţi insipizii vor să-ţi vândă câte-un fleac,
Ciorapi, ţigări sau papagali pe aţă,
şi, de ce nu, seminţe de dovleac.
Şi-aşa cu mahalaua de pe roate,
Nimic nu te prea-ncântă la vedere,
e-n creştere acest sistem de căi ferate,
dar bunul simţ, considerabil, în scădere.
